Pleaca acum si penitele, uneori senzatia ca drumul si-a capatat bariera e mai puternica decat mirosul de tasta incinsa. Am vazut de-a lungul timpului cum mintile de trei dimineata sunt calcate in picioare si zdrobite incet, fara sfiala si fara lumanare la timpan, cum se lasa naclaite de mizerabilul din jur. Ele sunt si nu prea, au somnul propriu si desteptare ironica, cu zambet larg, din canin. Mintile de trei dimineata zambesc din caninul ce sclipeste si, cu putin noroc, ceilalti se lasa luminati cu de-a sila. Nu-i sopti imbecilului vorbe frumoase – pieptul i se va umfla iar din coaste isi va construi o lira pe care o va bate zilnic cu parul. Mintea nocturna e pusa de o parte a lumii si scrasneste, avand un limbaj inconfundabil. Cateodata te asurzeste ca maruntaiele unui bloc umilit de cutremur, dar mai tot timpul impartaseste cuneiform celor din jur. Inteleg doar cei ce au timp si-si pleaca mijlocul pentru a patrunde…
De ce mintile nocturne nu au venin? E doar o presupunere, cred ca frumosul lor iese din tiparul neclar al ranjetului urban, dulceag, urat mirositor dar, vai, atat de bine tamaiat cu bune intentii. Se duc in locuri numai de ele stiute: expectativa, contemplatie, o nesiguranta ce trebuie incercata neaparat, un copac in varful caruia se catara pentru o vreme ca sa-si odihneasca ochii. Vai de cei ce vorbesc fara sa respire, de cei ce scriu fara sa-si fi lins vreodata cerneala de sub unghii, de cei aruncati pe lume din ultima falanga a degetului aratator. Mi-e ciuda si-as vrea sa strivesc cu bocancul cateva teste. La fel de ciuda mi-e si-as vrea ca mintile nocturne sa lase toamna asta asa cum parea sa fie – calma, frumoasa, parca mai ruginie dracului ca niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu