Mi-e dor!

Initial cautam niste poze cu Ulliel. Ca de obicei, lucrurile bune si cu o importanta deosebita pentru mine, apar pe neasteptate si luata prin surprindere nu stiu cum sa reactionez. Asa se intampla si acum. Am dat peste un test foarte dragutz care te pune in fata a catora imagini cu personajele lui Walt Disney. Tu trebuie sa recunosti filmul din care fac parte personajele, alegi varianta si treci la urmatoare imagine. Problema nu a fost testul - am gresit la una singura, damn - ci faptul ca m-au emotionat pozele. Intai ii vad pe cei 7 pitici in fata patului pe care zace Alba-ca-Zapada, apoi il vad pe Pinocchio si pe vulpioiul al carui nume l-am uitat. Pana aici nimic impresionant, ci doar sunt parca pregatita sa ma intorc in trecut, cand puteam viziona oricand filmele pe video, amuzandu-ma. In urmatoarea imagine apar Dumbo si mamica lui. Asta chiar m-a facut sa rad. Pana de curand nu-mi trezea decat duiosie intreg filmuletul. Acum insa lucrurile s-au schimbat putin. Mami stie. Urmeaza desigur Bambi, alaturi de mamica lui si cateva animalute din padure. Imaginea asta m-a intristat. Mi-am adus aminte de cat plangeam cand eram mica la filmul asta. Radeam mult, dar plangeam cand murea mamica lui Bambi, caci desi ajunsesem sa stiu pe de rost intreaga scena, de fiecare data tresaream si plangeam. Dovada ca filmul a fost extrem de bine facut. Urmeaza Doamna si Vagabondul la celebra scena cu spaghetele… vai, ce dulci erau! Adoram filmuletul! Era asa dulce catelusa cand era mica… oh, cate amintiri! Sau Cenusareasa si Printesa din padurea Adormita, ori Regele Leu. Am atatea amintiri incat nici nu mai stiu cum sa scriu, caci ma incurc in proprile-mi ganduri. Atat de mult mi-as dori sa revad toate filmuletele lui Walt Disney, pentru ca acum fiind si la sectia de desen animat, invatand si sa fac animatii dar si multe despre cum erau facute pe vremea lui Disney toate cele care acum se fac pe calculator, le privesc altfel. Pe langa amintirile pe care le am, acum pot sa-mi fac o noua parere. Pfff… Uneori imi doresc sa fiu din nou copil. Sa am din nou 5-6 ani si sa ma uit din nou la desene animate, sa fiu mica si rasfatata de mami, tati si toti cei pe care ii vad, caci atunci eram grasuta si dulce ca un ursulet. De ce trece timpul atat de repede? De ce se schimba toate asa usor? De ce nu pot sa raman cu sufletul la fel de nepatat? Acum as putea continua cu “de ce viata ne fute pe toti?” … Nu-mi place. Stiu ca fug de responsabilitati, ca am spus de atatea ori ca mai am atat de putin pana voi face 17 ani si apoi doar un an pana la 18 ani … Unii sunt atat de maturi si responsabili si deja muncesc la 18 ani. Nu cred ca o sa pot! Ma simt inca atat de copil, atat de nepregatita sa infrunt viata dura a afacerilor, care vad cum il transforma pe tata din persoana aia atat de tandra care este, intr-un om incruntat si mult prea concentrat si obosit pentru cum si-ar dori si ar trebui sa fie. Sunt constienta ca nu mai pot da timpul inapoi! Sunt constienta ca daca de acum spun ca vreau sa redevin copil, cei de 30-40 de ani care spun asta vor rade si cine stie … poate sunt de-a dreptul imbecila. Dar asta simt! E imposibil sa nu vreau sa ma reintorc la varsta mica, dinainte de inceperea scolii, cand puteam sa urmaresc atatea desene animate, sa ma joc, sa fiu plina de energie si sa-mi fac fericiti parintii numai cu rasetele de bucurie cu care ii incantam in aproape orice moment … Nici nu stiu de la ce am pornit exact cu postarea asta … stiu doar ca acum cateva zile voiam sa vorbesc de diferente, de schimbari, de oameni, binenteles de cum vad eu toate astea. Daca acest blog era un caiet probabil rupeam foi din el, la intamplare si ma uitam sa vad cu ce-am ramas, realizand ca nu mai am nimic … Asa cum regret mult dupa ce-am pierdut, crescand mare, asa imi si pare bine. Imi pare bine pentru ca am stiu sa deosebesc persoanele care nu merita de cele de care intr-adevar ma pot apropia, imi pare bine pentru ca o am pe mama langa mine si acum sunt in stare sa fac diferente, imi pare bine pentru ca pot privi in ochi un profesor, fara ca acesta sa spuna dupa aceea ca aveam ochii goi, imi pare bine pentru ca am invatat sa ma pretuiesc atat fizic cat si psihic, imi pare bine pentru ca am invatat ca nu merita sa ii pun pe primul loc pe straini, ci pe cei din familie si desigur pe mine … Caraghios ca din multe din postarile mele par una din cele mai deprimate fiinte din lume :))) Cand colo e exact invers! Insa exact cand ma simt prost, imi vine sa scriu. Ce-am schimbat acum? Wallpaperul. Dumbo si mamica lui sunt acolo, amintindu-mi in fiecare clipa de mine si mamica mea. Asemanarea e perfecta si numai noi doua stim de ce! Poate ar trebui sa ma gandesc serios la categoria dedicatiilor si sa scriu cate ceva. Simt nevoia … Cum unii simt nevoia sa ucida, sa se taie si sa le ia gatul parintilor, eu simt nevoia sa scriu, sa citesc, sa o imbatisez pe mama, sa plang, sa vorbesc, sa rad … Cine e ala anormal? Eu sau ucigasul/sinucigasul? Cine e mai paranoic? Eu sau ala care nu s-a mai drogat de 2 zile si sufera cumplit caci corpul ii cere de mancare? Cine are mai multa dreptate? Eu sau tu sau el sau ea? Nu stiu si sincer acum nici nu vreau sa stiu. Daca de obicei sunt atat de interesata de tot ce se intampla cu cei din jurul meu, desi nu ma implic prea mult si nu barfesc pe la colturi, acum nu vreau decat sa savurez concertul Tiesto care imi bubuie in urechi. Doamne, cat pot sa iubesc muzica trance!