Pliu

Stau cateodata si te privesc de undeva din interiorul tau. Nu stiu cum fac, dar ma transform in ceva mic, atat de mic incat e aproape invizibil si ma strecor printre pliurile inimii tale. O aud, o simt cum bate, mai usor sau mai tare, cu pauze cand mari, cand mici, deloc regulate si atunci mi se face teama. Dar imi inving frica si ma strecor mai departe. Nu vreau nicicum sa cotropesc, sa fac rau, nici macar sa suflu cald peste deja preacaldul din tine. As sta pitita acolo doar sa te observ. Sunt intr-un loc de obicei rosu, ca macul, dar sunt momente in care culorile se intrepatrund, se schimba, se transforma. Rosul devine gri, apoi alb, apoi se innegreste, iar zorile par sa aduca cu ele mereu alte culori. De fapt asa imi imaginez eu. De parca pliurile ar cunoaste vreodata culoarea, iar nu vibratia… Ma gandesc ca intre pliurile sufletului tau ma simt la adapost. Numai acolo nu-mi spui: ‘da-te mai incolo sau lasa-ma, ma sufoci cu atata caldura si nu pot respira’. Acolo stau mica si ascult povesti. Despre muzicile care canta, despre marea care vorbeste, despre izvorul ce curge alene ori repede pe langa verdele crud, despre frunzele care dorm alinate de brate niciodata straine si despre florile care-si intorc capul mereu dupa lumina. Bate sufletul tau cateodata a briza, altadata a crivat, iar eu ma simt ca intr-un leagan. Nici macar nu trebuie sa ma tin de ceva ca sa nu cad. Ma poarta bataile tale pe meleaguri adesea recunoscute, ma-mping inainte, ma trag inapoi, ca un flux si reflux al unei mari ce a ajuns si ea mai mult imaginara. Lumea zice ca o sa-nnebunesc de atata poveste in asteptare, doar in suflet iubind. Eu zic ca sunt nebuna deja. Si atunci, la ce bun inca o tentativa (fortata) de vindecare? *